Ioanbistriteanul’s Blog

Just another WordPress.com weblog

mizerabile palme pe ţîţele ei Noiembrie 17, 2009

Filed under: poeme — ioanbistriteanul @ 10:13 am
scotea capul şi pulbere pe braţe
înfigea dreapta între picioare cu poftă
mirosul cărbunelui asemeni mirosului vaselor.
44 de metri pătraţi pentru familie
444 de metri pătraţi parcul.
copiii se joacă şi toboganele duc spre vecernie.
tata adugă un psalm,
tata dislocă gardurile,
jucam elastic pînă la 15 şi pierdeam.
nu-mi amintesc decît glasul mamei,
mă speria pe atunci,
abia acum înţeleg bucuria.
scutură palmele şi praful…
aici înţelegerea naşte copii
aici gardurile vin la biserică
organizează nunţi şi botezuri.
Anunțuri
 

Imperiul August 27, 2009

Filed under: Uncategorized — ioanbistriteanul @ 2:58 pm

Sînt năpustit de sentimente. Şi mă trec încet, asemeni ideilor, dispărînd odată cu ele. Se termină viaţa, moartea începe, iar aceasta nu se mai termină.
E lungă moartea, asemeni eternităţii şi numai credinţa o mai poate birui. Dar sentimentele mele, contradictorii, atît de departe s-au trecut de credinţă. Şi stau disperînd, în noaptea ce m-a cuprins, panicat de propria neputinţă.
Mi-aş deschide cutia cunoştinţelor pentru a găsi acolo virtuţi. Iubirea s-a răcit, nădejdea e bătrînă şi bolnavă, iar credinţa… Nu o mai găsesc.

Hei! Unde te-ai ascuns? Acum am nevoie de tine şi tu nu eşti. Credeam cînd puteam să cred, iubeam cînd puteam să iubesc, dar acum nu mai am nici nădejdea iubirii… Doamne, dacă exişti cu adevărat redă-mi sufletul plin de sentimente alese, nu acest suflet îmbătrînit, mistuit de sine însuşi, sătul de mistere necuprinse şi înţelegînd inutilul inţelesului.
Aşa gîndeam, cînd mă trezi din reverie mirosul mielului aburind. E totuşi Paştele, e totuşi Învierea. Să ne agăţăm de viaţă, mă gîndii…

Transmit acest mesaj din dorinţa de a dezvălui taine nepătrunse decît în clipe de revelaţie. Şi am avut revelaţii, nu multe, doar clipe, însă atît de necesare înţelegerii existenţei! Încerc să le rememorez, dar se ascund parcă, nevrînd a ieşi la lumină. Prin ignoranţă nu ajungi la revelaţie, ci doar printr-o căutare continuă. Eu am căutat şi mi s-au deschis nepătrunsurile. Am bătut cu degetul căutării şi mi s-a deschis uşa eternului! Timp scurt dar atît de necesar pentru existenţa mea trecătoare. Nu vă pot arăta uşa cu degetul, ea nu e palpabilă, dar se află în fiecare fiinţă. Căutaţi-o în voi înşivă şi o veţi găsi în Universul lăuntric. Uşa e la vedere, dar ascunsă de simboluri profunde. Pentru cine le caută, ea se deschide, iar bucuria clipei de revelaţie durează toată viaţa. Căutaţi uşa şi bateţi, nu cu teamă ci cu convingere.
Sunt sigur că orice fiinţă umană, prin căutare, poate ajunge la revelaţie. E descoperirea esenţei vieţii, necesităţii acesteia. Căutarea e datoria absolută a fiecăruia, iar răsplata e mare. O putem numi mîntuire, căci ea ne dă satisfacţia existenţei. Altfel, viaţa e-n van, se trece asemenea urmelor în nisip, fără consistenţa revenirii eterne. Eu am trăit revelaţia. Cuvinte nu am să vi-o transmit în profunzime. Poate fiecare are propria revelaţie. Născuţi în alte lumi descoperim înţelesuri diferite. Dar nu înţelesurile contează ci setea de viaţă izvorîtă din ele.
De aceea vă zic: căutaţi uşa şi bateţi. Necuprinsul se va deschide şi veţi pătrunde misterul vieţii.

Călătoresc într-un spaţiu imens, nesfîrşit; văd stele, planete, apoi galaxii… Mă întreb dacă sunt materie sau doar imaginaţia unei călătorii astrale.
Noi oamenii, avem această virtute, posibilitate a unei veşnice călătorii. Nu e simplă imaginaţie ci adevărată transpunere într-o lume transcendă. Ne deplasăm, desprinzîndu-ne încet de închistarea materiei şi călătorim nestingheriţi. Ni se deschid orizonturi galactice, universale ,multiversale. Le privim şi le înţelegem în totalitatea lor, în mod revelatoriu. Atunci suntem ”cu capul în nori”, aruncaţi total în veşnicia imaginaţiei. Eu nu cred că aceasta e doar simplă făctură a creierului, manifestă din imagini anterioare haotizate. E mai mult, e o putere ce trece de imaginaţia căreia-i suntem robi.
Astfel de clipe sunt zilnic trăite de milioane de oameni. Toţi avem deschise porţile necuprinsului şi doar teama sau neîncrederea ne-ar putea reţine din marea călătorie.
Sunt însă oameni care, desprinzîndu-se de real, parcurg sfere extratelurice, stau totuşi”cu picioarele pe pămînt”. Aceştia sunt poeţii, oamenii de artă, cei ce transmit mesaje de dincolo acestei lumi, acelor prinşi în capcana nevoilor imediate ale materiei. Ei, cei consideraţi desprinşi total de realitate, au puterea de a se întoarce, în momente de maximă exaltare, pentru a pune pe hîrtie, a transmite şi naviga în continuare. Ei sunt cu picioarele pe pămînt, atenţi la acurateţea mesajelor în timp ce partea lor sensibilă călătoreşte în lumi paralele.
Creatorii de artă au o dublă putere, asemenea lui Hristos cuprind ambele lumi, transmit mesaje din eternitate spre muritori. Printre care şi ei se găsesc. De aceea poetul, artistul, este etern pe Golgota, acuzat dar şi mulţumit, rugîndu-se dar şi călătorind. Crucea le este grea, dar purtătoare de biruinţe. Asemenea lui Hristos, ei transformă lumea, îi dau sensuri înalte, o înţeleg însă şi o contemplă. Toate creaţiile Domnului sunt minunate, dar pentru noi, oamenii , puterea de a le vedea şi înţelege, de a le descoperi şi altora, este principala virtute şi datorie.
Înglodiţi în materie, unii nu văd absolutul; pierduţi în imaginaţie, unii nu transmit părţi din revelaţie. Doar ei, creatorii de arte, datori trupului şi spiritului, sînt punte absolută între aceste lumi. Mai realişti decît teluricii,mai deschişi decît abisalii, pătrund lumi noi şi le dau înţelesuri. Aceasta e marea virtute a celui ce transcende materia.

Cu fiece clipă mă apropii de neputinţă. Aceasta e de fapt trecerea, efectul timpului asupra existenţei efemere. De aş fi doar materie, gîndul m-ar îngrozi. Dar încet, îmi cresc aripi, dătătoare de alte puteri. Pătrund alte sfere ale cunoaşterii şi ale simţirii, iar neputinţa trupească se transformă în zbor spiritual. Urcuşul se face treaptă cu treaptă, şi-mi întăreşte încrederea în spiritualitatea creştină. Descoperirea de sine –ca naştere din nou-e doar un punct de plecare. Greul mîntuirii de abia începe şi lupta se dă cu sinele, cu simţurile, cu materia. De aceea cred că neputinţa ce pune treptat stăpînire pe fiinţa trupească îşi are rolul ei bine stabilit. Trebuie doar compensată cu o creştere spirituală şi iată echilibrul perfect.
Gîndirea divină, necuprinsă dar impresionantă, are astfel o justificare deplină, în noi înşine. Mă privesc, în propria evoluţie, şi înţeleg sensul profund al creaţiei.
De aceea cred că înţeleg Universul, materie acum cunoscută, are propria lui existenţă spirituală. Transformarea, îmbătrînirea acestuia, va duce ireversibil la un nou Paradis.Va triumfa spiritul, iar veşnicia vieţii spirituale este pentru mine o certitudine.
Privindu-ţi trupul, privind materia în general, poţi bănui măreţia unei concepţii Divine. Dispare atunci teama, neîncrederea şi reînvie speranţa. Încercaţi să citiţi filele acestor mistere şi veţi fi cuprinşi de nădejde, veţi găsi căi drepte pentru voi, iar călătoria nu va părea întortocheată. E chestiune de percepţie, dar mai ales de înţelegere. Eu am înţeles şi sunt om mîntuit.
Apăsat de dureri profunde, neputinţe ale unui trup obosit, încerc cu greu să-mi ridic privirea spre necuprinsuri. Mă dor astfel limitele impuse de propria-mi structură. M-aş elibera de acest trup, dar fără el nu aş mai exista. Încerc atunci să depăşesc neputinţele şi-mi dau seama de puterea sufletului. El, doar prin voinţă, porunceşte imagini desprinse din Rai, teritoriu virtual , dar atît de palpabil. Care e realitatea? Cred că cea pe care noi o voim.
Lipsiţi de limbaj, copacii îşi exprimă sentimentele brutal, fizic. Ei înţeleg doar anotimpurile, fenomenele…Îşi leapădă frunzele în semn de protest. De la noi oamenii, înţeleg doar poluarea:

Şi totuşi noi nu am dezechilibrat mediul, i-am dat doar o parte din echilibrul nostru. Ne-am adaptat mediului milioane de ani. Acum el ni se adapteză.

Oare cînd întreg Universul va palpita asemenea inimilor noastre?
Ceea ce ni se părea cîndva îndepărtat e acum atît de aproape. Cît va mai rezista spaţiul acestei lupte?
Planetele sunt asemenea nisipului mării. În curînd le vom acoperi cu tălpile noastre.
Dacă vom depăşi orice limită de viteză, ne vom trezi în locuri la care nici nu am gîndit. Acesta e paradoxul vitezei.
Deocamdată, distanţele dintre stele nu le măsurăm în parseci, ci în dorinţe iluzorii.
Şi totuşi la ce am aspira spre imensităţi, cînd încă nu am înţeles frumuseţea culorilor sau sublimul petalelor? Universul nostru, cel în care ne ducem existenţa, e tot ce ne trebuie. Restul-generaţiilor ce vor veni. Şi ele au dreptul la descoperire. Misterul rămîne veşniciei.
Diferenţa esenţială dintre lumea reală şi cea virtuală e arderea. În lumea reală totul se consumă. Doar în virtual totul se transformă. Pentru noi, oamenii, evident.Însă unicul sens al vieţii e moartea. De am străbate spaţiul sau timpul, de am pătrunde în lumi virtuale sau universuri paralele, moartea ne va ajunge din urmă. Sau poate ea se află pretutindenea. Toate căutările noastre îşi află astfel sfîrşitul. De aici teama dar şi dorinţa de a trăi.
Dorinţa nemuririi, a transcenderii, ne vine tot din moarte. Speranţa, visul, simţirea…iată de ce trebuie să-i mulţumim. Doamna umbrelor e cea care deschide orizonturi raţiunii. A fi nemuritor înseamnă a fi inert, iar noi avem nevoie de mişcare.

 

Bucuria de a fi Ianuarie 31, 2009

Filed under: subiectul zilei — ioanbistriteanul @ 12:23 pm
Tags:

 In permanenta alaturi de cei dragi, de a-i citi, de a-i intelege. Toate acestea dau sens felului de a fi a blogerului.  De aceea interconectarea e un sentiment nou, un sentiment al secolului nostru, aceasta generatie va transmite genetic informatia despre lumea informatiei. Urmasii vor depinde de aceasta.

 

Basm de bărbaţi Noiembrie 18, 2008

Filed under: poeme — ioanbistriteanul @ 9:46 pm
Tags:

Pentru copiii traşi în oameni mari

Am basme fermentate prin iţari

Cu zîne aranjate în idei

Şi dezmierdate cu parfum de lei.

Se zbat poveştile prin gînduri seci

Autostrăzi alimentînd poteci

Prin creiere cuprinse de obsesii

Maşini cu fiţe, fremătînd posesii.

Poveste scumpă, bani de vise fade,

Curgînd încet prin marea de năvoade,

Povestitoarea rareori clipeşte

Ascunde lei, în buzunar de peşte.

 

Cerul cît inima mea Noiembrie 17, 2008

Filed under: poeme — ioanbistriteanul @ 2:39 pm
Tags: ,

îmi creşte o nouă inimă

nu în piept, mă cuprinde,

pulsez în ea sîngele tău

văd lăuntrul trăirii

şi braţele cînd te cuprind

vase de sînge

în inima mea, ca într-o placentă

dragostea noastră,

doi fetuşi uniţi prin cordonul destinului

hrană din ceruri.

universul pulsează ritmul

inimii.

 

Visele tale Noiembrie 16, 2008

Filed under: poeme — ioanbistriteanul @ 10:18 am
Tags: ,

 

 

dormi, din visele tale găsesc căi spre lumină,
pe palma ta întinsă în albul luminii desluşesc forme
imaginaţia despică inţelesurile
limba mi-e limbă de şarpe,
înţeleg dualismul bătăilor inimii
preschimbi atrii în ventricule
aorta e punctul tău forte acolo ascunzi cangrene şi cheaguri.

Printre pulsari ridici mîini
te ascunzi în jocul cunoaşterii
rîzi de aceste principii barbare
cînd descopăr aritmia in vise.

 

Hora tăcerii Noiembrie 14, 2008

Filed under: poeme — ioanbistriteanul @ 8:21 pm
Tags: ,
mă priveşti, ochii tăi două poeme

cum să păşesc privirile tale?

clipeşti prelung, cîte o zi

mă cuprinzi între pleoape

ieri m-a durut aerul tău

respirai la geamul fără perdele

eram aproape, pe planeta Pămînt;

cînd ne trimitem gîndurile la joacă

ni se încălzesc buzele

eu tremur poeme

tu fredonezi amintiri.

Te acopăr cu umbra mea,

ferită de şoapte clipeşti mai rar,

tot mai rar, ne inundă poemele

înotăm spre locul de joacă,

ne legăm gîndurile

în hora tăcerii.